placebo

by ~Jayu

Răscolește prin buzunare adâncite de răni mai vechi, sigur găsești ceva îndeajuns de tăios. Nu simți cum te sufocă poveștile astea puerile, care ți se înlănțuie pe gât? Parcă din ce în ce mai strâns, parcă în așteptarea vreunui cuvânt izbăvitor măcinat prin holurile sufletului? Nu te mai agita degeaba, te sufoci mai repede...s-au amestecat, meschine, cu urselile Moirelor. Ai fost o marionetă amuzantă, recunosc. Mi-ai stors un mănunchi de zâmbete chiar și atunci când nu te luam în seamă. Când te îngenuncheam ca să-ți pot smulge inima mai ușor...apoi ți-o așezam sadic în față, pe podea, șoptindu-ți "hai, nu sângera...poți?".

Știi...mai plecam de lângă tine doar ca să aud cum îmi alergi în urmă, târându-ți bocceluța cu vise printr-un deșert îmbibat în mărăcini. Te ispiteam de undeva din culisele unui miraj narcotic, și te trezeam din nou stropindu-te neîncetat cu rouă de amintiri. Tu îmi răspundeai naiv, adăpostindu-mă pe timp de furtună, apărându-mă în veac de război...poate chiar iubindu-mă pe alocuri, răstignită visător deasupra unui ceai puțin, într-o dimineață aburindă. Chiar nu făceam altceva decât să-ți dau târcoale, numărându-ți lacrimile cu priceperea unui preșcolar întârziat. Nici numărătoare n-aveam. O uitam intenționat doar ca să pierd șirul, să te fac să o iei de la capăt. Și nici măcar atunci nu te ascultam până la sfârșit...

Chiar te-am sărutat fugar pe frunte, alunecând pe trepte abrupte spre mine însumi. Te-am ținut de mână în locurile în care stăteam fără să fiu, ascunzându-mă într-un colț oarecare din lumea asta ridicol de mică. Te-am lăsat să pleci sperând că nu-ți vei mai dori să te întorci vreodată, dar nici măcar privirea nu ți-ai dezlegat-o din ochi. Singura ta dorință de libertate e încătușată undeva într-un balon de săpun...încă o auzi ca prin vis: "ești liberă să-mi aparții...îți dau voie să fii numai a mea".

  Să știi că te mint mereu, nu mă mai lua în serios. Câte ore te-au plouat cu singurătatea lor amară? De câte ori ai neufragiat pe insule clădite în puzzleuri cu piese lipsă? Câte suspine să-ți mai culeg din jur, fără să vezi că eternitatea mea nu se oglindește în ochii tăi triști? Câte inspirații tremurânde să mai înghiți în sec? Cât să te mai pedepsești? Chiar și speranțele au data lor de expirare...aruncă-te pe noptieră: caută frenetic flaconul ăla cu pastile insipide, în care m-ai cuprins celulă cu celulă. Împrăștie-ți mai multe în pumn și dă-le pe gât...mai ai destule, cam pentru câteva alte vieți de acum încolo. Să nu simți nimic. Nicio supradoză de goluri în stomac, niciun puls accelerat, niciun impuls sălbatic de a te întoarce pe dos doar ca să te învelești cu mine atunci când lumea se revarsă rece și nu mai ai unde să fugi.

Aș putea să adorm aici, lângă tine, hipnotizat în numărătoarea mea de lacrimi - cu mâna încleștată pe o inimă sângerândă, ca pe un Rubik deja rezolvat. Nu te mișca, ești tabloul meu preferat.