después…

Y ahora para siempre…Me voy, me voy sin mirar atrás, sin detenerme y sin arrepentirme.
Alguien me había dicho una vez que el amor es más bien una inversión, antes que cualquier otra cosa, y podría jurar que compartía esa visión y a la vez me la asumía para coger nuevas fuerzas, para volver a empezar siempre, sin parar, en un sinfín de volteretas que me centrifugaban tan fuerte que me sentía alejada y echada, apartada de lo que más quería en el mundo, aislada de la felicidad y de las otras cosas que rebuscaba en esta mezcla tan rara con sabor a Long Island: sentimientos, ansias y remordimientos, cuya fusión eventual llegará a llamarse con tanta soltura…amor. Que palabra más hipócrita.
Hablando de inversiones, ésta debe ser mi versión de la crisis (veo que las comparaciones abundan y siempre he sido una chica moderna que va moralmente conjuntada con el trend), una caída repentina de mi economía interna, y, junto con ella, el derribo de lo que había intentado construir hasta ahora, levemente desviada de mis propios deseos y sueños, dedicando mi tiempo, mi vida, mi salud, mi alma y mi ser para conseguir una única meta, como si no hubiese existido nada y nadie más en el mundo detrás de EL…ahora que lo pienso, lo reconozco, ha sido mi "velo", la cortina que siempre caía en el momento oportuno dejando el escenario abundando de flores pesadas y ovaciones multicolores, logrando tapar la realidad a la que se volvía en la otra parte del telón de velour rojo, escurrido entre la alegría sangrante de los espectadores. Vale, claro está, siempre habrá un eco de aplausos, gritos y silbidos, aclamaciones, pero…al fin y al cabo los actores seguirán siendo hombres, pero por mucho que conviertan sus máscaras en avatares efímeros de la inmortalidad, mientras que el eco de la asistencia se vaya desvaneciendo hasta que atraviese las paredes y pase a otra dimensión, a otro universo paralelo, lo más probable es que vuelvan a bañarse con la misma complacencia y mediocridad en la sopa primordial de la ignorancia.
Agáchate, sonríe…paso adelante, agáchate, sonríe…ahora erguida, sonríe…camina atrás, pasos pequeños, engulle la admiración y el trueno ensordecedor de la multitud y retírate despacio…un paso más hasta que llegues a la línea demarcada por la inevitable caída del telón, tu tierra sagrada…inspira, vuelves a ser persona, la de antes, la de siempre, con sus hipotecas, sus amigas de shopping, sus facturas altas de móvil, su colección de zapatos, de bolsos y demás accesorios que te hacen destacar entre las ya destacadas. Vuelve la miseria, rutinaria y obsoleta, agobiante y cruel, aguda…el telón arrastra hasta la última gota de luz que santificaba el escenario y, como siempre, te quedas detrás envuelta en sombras frías, y rodeada de ruedas mecánicas, figurantes, un piano viejo, el pintoresco decor que antes te espantaba, el abuelito decrépito que se pasea por allí moviendo una escoba con la elegancia de un exiliado Napoleón…sólo le faltaría un barco, para que te atravesara el Styx hasta dejarte en las puertas del Infierno…y ahora mismo una eternidad de tortura florece carnívoramente en tu espíritu como una alternativa preferible, algo menos preocupante que el día siguiente, o el siguiente, o el siguiente, tan terrenales y absurdamente amenazantes.
Estoy delirando ya…Inversiones…Qué te tomas cuando te quedas solo? Deberían patentar una especie de Valium para los casos de soledad crónica…Acabo de enviar 26 mensajes y ninguna respuesta. Tendré que paliar mi aislamiento forzado a parches de nicotina y cucharadas de helado, porque parece que ninguna de mis amigas se digna en responderme – seré la única que consiga quedarse sola unas horas antes del hipervalorado y utópico-socialmente aclamado Día de San Valentín. La soledad es el peor enemigo de la lucidez. Cuando me quedo sola es como si mi conciencia me dictara un desdoblamiento psicótico, abandonándome en el epicentro de mis propias inseguridades, con un determinación sádica. Me siento como si acabaría de ver el último capítulo de una serie tragi-cómica cuya desafortunada protagonista soy yo, sí, esa misma, la que se muere en la última escena, tras un flash-back agonizante y pesimista, abrazada por la oscuridad calma y fría, y, por supuesto…sola.
Al fin y al cabo, todos nos morimos solos.
Lo que daría ahora por un frappuccino venti de canela, sentada en un sillón de Starbucks mirando por detrás de las lentes de mis pijas gafas de sol a la gente que desfila, en su monotonía acelerada, como si tuviesen que hacer cola para morir. Alto! Que todos tendremos nuestra oportunidad…Pero yo no tengo prisa. Lo hemos dejado, sí…Es como si algo muriese dentro de mí, también, y sé que suena redundante y cutre, es un cliché pero nunca había imaginado que me iba a pasar a mí, que seré yo la que se pasaría las noches llorando ríos de tristeza, empapando la almohada con mis sueños rotos y manchando las sábanas con el latido cojo de mi casi-corazón, sintiendo tan agudo y profundo el puñal de los recuerdos cada vez que escuchaba una canción o me paseaba por un lugar que me hacía temblar al acordarme del calor que emanaba su brazo al cogerme, como si hubiese creado un universo alternativo, un mundo paralelo unidimensional, en el cual habíamos abandonado nuestras individualidades para convertirnos en un ser superior, autosuficiente e inexpugnable. Quimeras…el amor te vuelve ciega, y tonta.
Queréis que os diga lo que es el amor? El amor es una alternativa a la locura: cuando estas enamorada adquieres una visión deformada y difusa del mundo que te rodea, desde la altura del palo mayor, abrazada a la bandera de tus ansias y esperanzas, buscando frenéticamente un trozo de tierra, un apoyo, una superficie en la que puedas pisar y dejar una huella. Ese es el amor, la búsqueda intermitente de "suelos ajenos". Todas queremos dejar huellas, parasitar la conciencia de otro de tal forma que empezamos a nutrirnos de sus sueños, palabras o gestos, empezamos a asimilarlos, a convertirlos en propios, a apoderarnos de cada segundo de lucidez hasta derrumbarlo y volver a erguirlo, desbordando de un orgullo casi vespucciano mientras nos volvamos a montar en la montaña rusa del hipócrita carnaval llamado amor…
Amor, te odio…
Who needs love? Para mí fue la receta perfecta para escaquearme de la soledad, una canción del grupo Razorlight que intencionadamente olvidaba en repeat, mientras intentaba cambiar mi rutina diaria, conteniendo mil lagrimas o exiliando emociones, montándome escenas y telenovelas, como si mi mente intentara buscar el "por qué" de mi abandono, rechazando cualquier culpa propia, pero, al fin y al cabo dejándome a medias, atravesando despacio el purgatorio infinito del "podría ser".
Lo "decidimos" el día de mi cumpleaños…Encima…Probablemente me lo esperaba también pero por dentro buscaba cualquier razón para rechazar hasta la más mínima probabilidad de que pasara en un algún momento cercano, pero que equivocada estaba. Ha sido uno de esos choques que te hacen abrir los ojos y mientras hablábamos nos dábamos cuenta de que habían más cosas que nos separaban ahora que las que supuestamente nos mantenían juntos. Al principio te cuesta entenderlo, es como si cambiaras los polos de tu imán existencial para que empieces a repelar todo aquello que habías atraído hasta ese momento, es una experiencia de cambios brutales y experiencias violentas, masoquistas y destructivas. Apocalipsis ahora…
Sabes cómo me siento? Como un cuerpo recién exorcizado, saneada y purificada, letárgica, atónica, desmembrada…Creo que me siento bien, mejor, no lo sé. A lo mejor vivía una mentira perpetua, encadenada a mis propias creencias, autosugestionándome hasta el punto de convertir la realidad en mi propio guión. A lo mejor no…y si con esto abandono la única cosa real de mi vida? La única esperanza, la reminiscencia pandórica de poder vivir una historia de amor como nunca se había visto. No sé qué elegir, por qué decantarme, y qué entender…Estoy perdida, tan perdida que no sé qué hacer mañana, ahora, dentro de diez minutos o dos años. La clepsidra de mi tiempo ha girado y con ella yo estoy girando a contrarreloj.
Me dijo que no sabía si aún me amaba, yo sentí un mundo yéndose hacia abajo detrás del eco de sus palabras. Había muerto en un segundo, mi alma rompió a correr para esconderse en algún lugar aislado, bajo mil mares o encima del universo, mojado, tiritando como un vagabundo echado hasta de sus míseras cajas de cartón. EL callado, yo petrificada. Como me hubiera gustado besarle, inundarle los labios con mis lágrimas, pedirle que no se vaya, que lo intentemos de nuevo, rebuscándonos entre los escombros de orgullos heridos. Le dije que me iba a morir sin EL, que mi mundo se acabaría y que no sabría qué hacer para volver a caminar hacia adelante…EL sonreía, me despeinaba e intentaba tranquilizarme "Estarás bien, ya verás, todo estará bien" me decía. Le quería pegar, lanzarme gritando con los puños erguidos y pegarle, hacerle daño, morderle, por minimizarnos, por decir que EL era uno más, que no será mi único ni tampoco el mejor, que habrá otro y que ese sabrá hacerme aún más feliz. Pero no sé si yo quiero estar feliz, no sé si esperar un futuro utópico en el cual echaré de menos los gritos sordos y los reproches tácitos, yo quiero vivir aquí, ahora, lo quiero a mi lado, pase lo que pase, pero tampoco lo quiero…Ya no como antes, nada es como antes…
Está bien madurar, empezar a ver el mundo con los ojos cada vez menos soñolientos…pero cuando el proceso de maduración no implica una sincronización de los dos, algo siempre acaba perdiéndose por el camino y la brecha que se abre detrás, siempre acaba inhibiendo el amor, apedreándolo como si fuera una blasfemia, una abominación mutante que nunca debería haber salido a la luz. Y eso es lo más triste. Por eso me ahogo en mis suspiros llenos de remordimiento y me doy cuenta de que podría haberlo hecho mejor…ahora es demasiado tarde, nos hemos olvidado, de nosotros, y uno al otro.
Me siento desesperada y a la vez tranquila, mi nombre es Paradoja. No entiendo qué me está pasando y cómo lo debería entender y asumir. Llevo una semana sin salir de casa, las mangas de la camiseta de mi pijama preferido son los testigos de mis noches blancas, hundidas en lágrimas negras, opacas y dolorosas, cayendo redundantemente en la misma forma iterativa de interrogación autista. Me noto más fea...he escondido los espejos pero me doy cuenta de que aunque seamos seres tridimensionales, proyectamos más de un simple reflejo hacia fuera, y también proyectamos uno hacia dentro, uno que normalmente pasa desapercibido hasta que la soledad le hace brotar y lo saca a las afueras del ser para que pierda su brillo, para que coja forma humana, y, junto con ella, para que entienda el miedo, engullendo lo que Adán y Eva nos dejaron en legado desde los principios del tiempo.
Le echo de menos…los días que pasábamos juntos, nuestras conversaciones, las tardes simples cuando la única cosa que importaba era compartirlo todo, aunque fuera la cosa más insignificante del mundo, las caricias, los besos y los abrazos, las horas que hablábamos por teléfono, las facturas, las peleas, las risas, las penas, los viajes, las fotos, las canciones, los bancos, las flores, los regalos, las cartas, las sorpresas, malas, buenas, indiferentes. Lo echo de menos todo, y nada a la vez. Porque me siento vacía, como si el tren que llevaba tiempo esperando habría pasado sin detenerse en mi estación…
Tanto tiempo enamorada, olvidé amarme a mí misma…No quiero mal entendidos, no me arrepiento de nada, no voy a decir que acabé perdiendo estos años y que no me sirvieron para nada, que lo aposté todo para luego acabar en bancarrota, no, no lo merezco…Aprendí lo que he llegado a ser, gracias a todo he madurado, me he transformado y aunque no sea la misma de antes, sé que no voy a dar nada por perdido, al contrario, me acabo de encontrar de nuevo. Estoy desnuda delante del mundo, en mis ojos florecen las esperanzas de algo nuevo, desconocido, mis manos acarician el vacío que une el universo en su ignorancia adhesiva, mis piernas corren hacia un futuro estático y perplejo, adivinando huellas aún no marcadas y sueños distantes, psicotrópicos y ausentes…
Sí, soy yo, he vuelto…Volví para irme de nuevo.
La última conversación siempre será las más rara, tantas cosas que decir pero tan pocas palabras, el último beso, aunque dado en una mejilla húmeda y temblante, sigue significando tanto, se quedará en la memoria de la piel como un tesoro escondido o un tatuaje transparente que te enciende y a la vez te apaga, haciéndote desear que nunca encuentre su fin, que nunca se te escape o que nunca se te olvide. Antes no les daba mucha importancia a las palabras, a lo que decía porque siempre pensaba que mientras decía algo, no me lo podría reprochar en el futuro…pero ahora sé que el silencio puede transmitir muchas más cosas que algunas palabras soltadas por angustia o aburrimiento y cuyo veneno se vaya dispersando a lo largo de los años. Así que esta vez me quedé callada, escuchando lo que no quería oír, pero asumiéndolo responsable y sumisamente, como una antigua esclava romana que recibe la libertad de su dominus pero no sabe qué hacer con ella y como aprovecharla.
Antes siempre hablábamos de cualquier cosa y nos pedíamos consejos, hacíamos planes y buscábamos cotilleos, al final nos convertimos uno en el mejor amigo del otro y en el placebo de sus amistades externas…no había tiempo para más. Era "nosotros vs el mundo" y a nuestro parecer, siempre salíamos ganando. Pero con el tiempo también se hacen notar los vicios, sumerge perversa e hipócrita nuestra naturaleza verdadera, las mentiras, los pensamientos ocultos, no compartidos, las ansias voyeurísticas, las interrogaciones clandestinas…"y si?" Atracciones prohibidas, las típicas cosas que nos convierten a cada uno en el Lúcifer de su propio Paraíso, empujándonos desde la barandilla inestable de la felicidad hacia un vacío insaciable. Nos acogemos siempre a lo fácil, buscando excusas y parecidos, apoyándonos en lemas ajenas y equívocas, para luego arrepentirnos por haberlo arriesgado todo en el nombre de la tentación. Siempre he pensado que el efecto mariposa encuentra su máxima interpretación empírica en el área del amor: cualquier movimiento, por muy pequeño que sea, será la causa de otro de mayor amplitud, marcado por un relativo lapso de tiempo. Traduciendo todo eso, me resumo a decir que nunca hice lo que no me hubiese gustado que se me hiciese. Puede que sea una manera muy simplista y a la vez bastante egoísta de ver y entender las relaciones pero soy una chica muy débil a la hora de analizar mis propias decisiones y vacilo mucho. De ahí que, siguiendo esa regla, he buscado el margen de actuación que me situaría en una posición de ventaja, como si tuviese un alibi inexpugnable en el cual me apoyaría en mis controversias, por supuesto, para que llegue a quedarme con la razón, con los remordimientos del otro, sus disculpas y sus rosas, y, por qué no, con aproximadamente una semana de egocentrismo motivado y nutrido por EL, para que le perdonara.
Que equivocada estaba…De haberlo sabido…
Ahora me voy, me doy la vuelta y espero que me diga algo más, que me llame y que venga corriendo pero…silencio. Con cada paso que doy me hundo más en mi lago de dudas y temores. Silencio, casi doblando la esquina dónde tantas veces nos encontrábamos enamorados hasta las tantas, abrazados en un silencio tan distinto, tan cálido y nuestro. Ya…Me he ido…Olvídame, busca el camino fácil, no lo intentes comprender porque no habrá término medio, interpretaciones, hermenéuticas o definiciones que comprimen todo lo que sientas ahora. Borra las fotos, quema los regalos y tira las cartas, elúdeme de tu presente para que puedas vivir el futuro…El pasado seguirá siempre allí, más o menos esculpido en tu memoria, pero deja de abrazarlo tan fuerte, deja espacio para lo que está por venir…
Asómate a la ventana de tu vida y ábrela, hasta que sus maderas toquen los rayos de la felicidad. Y olvídame, porque será lo mejor para los dos. No quiero odiarte, no quiero llenar mi alma de reproches y manchar mi lengua con palabras que no mereces, quiero recordar lo bueno de ti, de mi y de nosotros, algo que nadie en esta vida o en otra me conseguirá quitar. Olvida que te quería, piensa que te odio y ódiame a tu vez, envenenado y ardiendo, quiero ser tu mayor enemiga. Quiero ser tu muñeco voodoo, el trébol de tus penas y llantos cuando te sentirás solo y tus fuerzas habrán desvanecido entre los rincones pedantes del mundo.
Y es ahora o nunca…Te has ido o te has quedado, yo no lo sé ni quiero saberlo…me voy sin mirar atrás, sin detenerme y sin arrepentirme. Me rompo en mil pedazos, quédate con uno…

Se ha ido?
Ya, para siempre?
Sabía que no estábamos hechos uno para el otro, si no, hubiéramos quedado juntos hasta que el fin del mundo nos hubiera alcanzado, tocándonos los talones con su mirada apurada y lejana…
Odio verla llorar, me hace sentir culpable. Pero la verdad es que ahora siento una culpa a medias, estoy seguro de que esta vez hemos conseguido compartirlo todo, incluída la culpa de haber decidido caminar sincronizados pero en direcciones opuestas. Es como una prueba olímpica pero no siento esa determinación de ganar nada, sólo quiero caminar a mi manera, a mi ritmo, sólo y olvidado.
A veces pensaba que no me merecía y que era un amor de complacencia, algo que no era mío, algo ajeno pero que me encadenaba implacablemente y me encerraba en una habitación vacía, atado con hilo invisible a un futuro que realmente no quería…
La mentí…
Ya no la quiero como antes, todo había cambiado ya y mientras avanzábamos, la distancia se hacía cada vez más grande e insuperable. Es mejor así, luego intentaré buscar las razones oportunas y adecuadas para excusarme, algo que siempre hago después de meter la pata.
Pero que estoy diciendo? No me iba a comprometir más…en serio, eso ya lo tenía seguro. A lo mejor la hice creer lo contrario, a lo mejor todo lo que hice hasta ahora fue una versión acústica de lo que debería haber hecho.
Tantas preguntas ensordecedoras y amenazas mudas. Pero me siento libre, debería sentirme así? Qué ha sido el amor? Qué será del amor?
Para mi…el amor es esa cosa que queda cuando todo lo demás perece…el amor lo había sentido al principio, al verla, o, por lo menos, eso que yo me imaginaba que fuera el amor, ese hipo que se te queda en la garganta, secándote las palabras y dejándote amnésico en las vísperas de tu propia perdición…pero eso no era verdaderamente amor.
Lo peor sucede al madurar…empiezas a darte cuenta de ciertas cosas, la mirada esa ingenua que tenías antes se vuelve aguda y astuta, perversa, brillando de codicia se aleja ya de las cosas conocidas de antes y va buscando retos, deseos acelerados…vamos, empiezas ya a querer lo que podrías tener por ti solo pero en otras circunstancias…y eso te convierte en un asesino del amor y de el resto de cosas bonitas que trae en su pack.
El tiempo pasa, las cosas cambian, pero…nosotros no. La esencia de nuestro ser seguirá siendo la misma a pesar del tiempo que va escurriéndose entre nuestros dedos, como amapolas de arena, derretidas en las olas de una marea cruel e intransigente. Nosotros no cambiamos. Únicamente nos "pulimos" poco a poco, nos "afinamos" o devenimos, lo que podría suponer tanto una evolución como una involución, dónde el resultado final de la metamorfosis dependerá únicamente de las acciones que tomamos en ciertos momentos clave de nuestra existencia, de la gente con la que sepamos relacionarnos, y también de las condiciones en las que lo hacemos.
Amigos…verdaderos, tendré uno o dos. Colegas algunos más, y conocidos cientos. Con cuales me quedo? Como con cualquier otra cosa, tendría que encontrar el punto medio, es decir los momentos que les correspondería a cada categoría. A veces sientes la necesidad de hablar mucho, de relajarte, de entregarte cuerpo y alma y quedarte desnudo, un amalgama de emociones y sentimientos espasmódicos, que, delante de un amigo verdadero, encontrará las razones para seguir tapándose y volver a salir adelante. Otra veces, prefieres ser otro, salir de tu globito de cristal y hacer cosas impensables, volverte loco, o, por lo menos, sólo dar esa impresión, vender esa imagen, ponerte el sombrero de mariachi y cantar o salir corriendo por las calles de la ciudad como si quisieras separarte de tu propia sombra, con el miedo de que, cuanto más tiempo te quedes parado, menos tardarás en envejecer.
Sabes…las personas son como espejos. Cuando nacemos, el espejo se rompe en mil pedazos. Esos pedazos los recogemos en nuestras miradas y, a lo largo de nuestras vidas los vamos repartiendo a las personas con las que entramos en contacto, sin miedo, sin vergüenza, somos los vendedores ambulantes de nosotros mismos y tenemos la campaña de marketing más sencilla del mundo: nuestras miradas, nuestros gestos, nuestras palabras, nuestra voz, nuestras acciones…todas se convertirán en destellos de nuestros trozos de espejo que cada persona guardará para sí durante el resto de su vida, asegurándonos por lo menos una apariencia de inmortalidad, o, para ser más exactos, una vida de sucedáneos, una vida a plazos…una vida a través de otros.
Porque…esto es el amor verdadero…el amor es la única forma de poder llegar a conocerte a ti mismo a través de los otros, es el único modo de saborearte, de disfrutar de ti mismo tal y como eres, con tus imperfecciones e inseguridades, con tus temores, con tus sueños y aspiraciones…El amor es la única huella de divinidad que cada uno de nosotros lleva dentro.
Ellas siempre complican demasiado las cosas…Se montan sus historias y sus teatritos imaginarios, lo llevan todo al extremo, se echan a llorar para después sonreír con calma y tranquilidad como un bebé recién desprendido del claustro materno. Yo pienso que por eso les gustan tanto las telenovelas, se imaginan a ellas mismas como protagonistas, hacen estadísticas y comparan actitudes, pensando, a la vez, lo que hubieran hecho ellas si estuviesen en el lugar de algún personaje de existencia dramática e inquietante…Que la vida no es una película! A ver si os enteráis…la vida es mucho peor. Después de la presentación del reparto no hay replay, no hay rewind, no hay segundas oportunidades…o, por si las hayan, deberían entenderse como esporádicas debilidades que no pueden suceder más de una vez en la misma relación interhumana…
El amor verdadero es confianza, devoción y respeto. Lo demás llega después, con el tiempo, poco a poco. El amor no tiene apuros…La mejor descripción del amor la encontré en la Biblia. No es que sea un fanático religioso ni nada por el estilo, y sigo teniendo algunas creencias que van en contra de la dogmática religioso-cristiana, pero tengo que reconocer que el capítulo de los Corintios 1:13 es el único axioma que conozco en el mundo, la única cosa de la que no podré dudar, aunque lo quisiese, sea eso por pura determinación dialéctica…pero no. Para mi hasta poner bajo el signo de la duda esas frases bíblicas, sería en el sentido más estricto de la palabra, una blasfemia…
El amor es paciente,
es bondadoso.
El amor no es envidioso
ni jactancioso ni orgulloso.
No se comporta con rudeza,
no es egoísta,
no se enoja fácilmente,
no guarda rencor.
El amor no se alegra de lo injusto
sino que se regocija con la verdad.
Perdura a pesar de todo,
lo cree todo,
lo espera todo,
y lo soporta todo.
La quería, de verdad. Y por quererla, quería también todo lo que hacía, todo lo que decía, todo lo que en mi mente esperaba que llegase a ser.
Llevo la vida sin confesarme, supongo que eso sería un pecado…ya que estoy aquí, podría aprovechar la ocasión para confesarme, quitarme de encima esa coraza que poco a poco me va aplastando, ahogando…No, da igual, cada uno debería llevar su cruz hasta el final. Solo espero llevarla mejor a partir de ahora. Eso sí, en dos todo parece más fácil…hasta que se vuelva igual o más difícil que antes. Y entonces qué haces?
Demasiadas preguntas verdad? Yo no tengo todas las respuestas, no diría todo esto si las tendría.
Lo que sí tengo claro es lo siguiente: no puedes esconderte para siempre, la máscara no te cubrirá siempre la cara, los sentimientos que te atraviesan en ciertos momentos puede que los compartan muchas otras personas, incluso de tu entorno y la empatía siempre ayuda a superar los momentos difíciles o de complicada salida de nuestras vidas…No te cierres, no te vuelvas anti-social, no dejes que la soledad te consuma, acaparando tus sentidos y tus ganas de vivir, no te lances en darte por vencido cuando en realidad te queda toda una guerra por luchar y recuerda…nada es definitivo, nada es permanente o decisivo, nada es más importante que tú, nada supera tus sueños y nada puede apagar tu magia.
No estamos en el país del Nunca-Jamás pero tampoco hay que situarte en el rincón pesimista y apuntar con el dedo a la mitad vacía del vaso. Mejor ve, cógelo, tómatelo y saborea…Vive ahora, no ayer, ni tampoco mañana.
Me quedo solo.
Se fue. Sin mirar atrás. A lo mejor esperaba que le dijera algo, que la llamara y la abrazara, que le dijera que la amaba y que era todo lo que yo quería en este mundo, o en otro…
Espero que me olvide rápido, que no pierda noches llorando y que piense que todo ha sido para nada, que ha perdido todos esos años invirtiendo tantas cosas, emociones y experiencias, amores, penas y lloros en una cosa que acabó devengándole desilusión y soledad. Prefiero que me odie. Así me olvidará antes...
Ya no la quiero. Yo también me odio.
Empezaré a caminar, primero despacio, como si serían mis primeros pasos bajo el sol, no me daré la vuelta, no lloraré, no desperdiciaré ni un suspiro, aprovecharé cada gota de aire para condensar hasta la sombra de la felicidad que me llevaré conmigo hacia tierras lejanas.
Cierro los ojos.
Me la imagino a mi lado, luego despidiéndose, sonriendo. Es feliz. Estoy feliz. Puedo irme.
A lo mejor nos volveremos a encontrar sobre algún parche desconocido de este mundo, extraños y nuevos, viejas memorias que coinciden plásticamente en el mismo espacio, incomprensibles y transparentes, unicolores…A lo mejor nos reconoceremos, o no, pasaremos uno al lado del otro sin mirarnos, rozando con prisa las telas gastadas de nuestras chaquetas, sincronizados, pero yendo hacia puntos diametralmente opuestos, recorriendo aceras distantes, compartiendo las mismas partículas del mismo polvo, cantando las serenadas antiguas de transeúntes tangentes, olvidados en las luces intermitentes de semáforos dormidos bajo pestañas de nieve negra…
Después…

                                                            {www.laurbadin.ro}

după...

Și acum pentru totdeauna...Plec, plec fără să mă uit în urmă, fără să mă opresc și fără să regret.

Cineva îmi spunea la un moment dat că dragostea este mai degrabă o investiție, chiar înainte de a se metamorfoza în orice altceva, și chiar puteam să jur că îi împărtășesc viziunea, și în același timp mi-o asumam ca pe un catalizator care mă ajuta să mă reculeg, să adun forțe noi, să o iau de la capăt, fără oprire, centrifugant și nemilos, aruncând și exilându-mă de tot ceea ce iubeam mai mult pe lume, departe de fericire și de restul chestiilor cu care vine la ofertă, dar la fel de intangibile, ca într-un amestec ciudat cu gust de Long Island: sentimente, dorințe și remușcări, a căror mixtură sfârșește prin a se numi, implacabil și anost: iubire. Ce cuvânt ipocrit!

Și dacă tot vorbeam de investiții, cred că asta e varianta mea de criză (comparațiile sunt la modă, și cum mereu m-am considerat o tipă modernă și destul de în pas cu trendul...): o cădere bruscă a economiei mele interioare, și ceva mai mult decât atât, sfărâmarea tuturor lucrurilor pe care am încercat să le construiesc până acum, ușor deviată de la drumul propriilor vise și dorințe, în încercarea de a-mi dedica timpul, viața, sănătatea, sufletul, chiar ființa întreagă, pentru împlinirea unui singur scop, ca și când n-ar mai fi existat nimic altceva și nimeni altcineva în lumea asta searbădă, în afară de EL...Acum, dacă tot am început să mă gândesc, trebuie să fac efortul de a recunoaște: a fost vălul, cortina care se cobora mereu la momentul oportun, lăsând scena într-o frumoasă mocirlă de flori abundante și ovații multicolore, acoperind astfel realitatea la care se revenea de cealaltă parte a cortinei de velour roșu, scursă redundant printre bucuriile sângerate gălăgios de aplauzele spectatorilor. Și da, mi se pare normal ca de fiecare dată să bântuie un difuz ecou de strigăte, palme și fluierături, dar...în fond și la urma urmei, actorii nu vor înceta niciodată să fie oameni, indiferent de numărul nesfârșit de măști prin spatele cărora își perindă impersonal suferința, parcă în căutarea unei formule alchimice odată ascunse între avatarii efemeri ai nemuririi, și toate astea în timp ce ecoul mulțimii sfârșește prin a se îndepărta molcom printre scaune, pe culoare, prin pereți, trecând într-o altă dimensiune, într-un alt univers, paralel, abandonându-i în aceeași primordială baltă de mediocră ignoranță.

Apleacă-te, zâmbește...un pas în față, apleacă-te, zâmbește...acum stai dreaptă, zâmbește...îndepărtează-te ușor, cu pași mici, spre culise...înghite admirația și tunetul asurzitor al mulțimii și retrage-te elegant...încă un pas și ajungi la granița desenată de căderea cortinei, oaza ta de liniște, culisele...inspiră, redevii om...ești cea pe care o cunoști, aceeași dintotdeauna, tipa aia cu împrumuturi, sesiuni de shopping, facturi de telefon, nopți albe petrecute prin diverse locuri cool, colecții de pantofi, de genti, accesorii care te fac să ieși în evidență între cele ca tine, cele deja ieșite în evidență...Te întorci în mizerie, rutinar și obsolet, e la fel de sufocantă, crudă și tăioasă ca ultima dată...Cortina mătură indiferent până și ultima fărâmă de lumină care încă mai putea santifica scena, și rămâi, ca de obicei, în urmă...înfășurată în umbre reci, înconjurată de roți mecanice, de figuranți, un pian vechi, același pintoresc decor care odinioară te înfricoșa, bătrânelul decrepit care se tot plimbă fără un scop sau o destinație anume, târșâind aceeași mătură veche cu o eleganță demnă de un exiliat Napoleon. Îi mai lipsește doar barca...ca să te poată trece Styxul și să te lase la prima, chiar lângă portița Infernului. Și chiar în acele momente să simți că alternativa unei eternități petrecute în chinuri și tortură, să-ți înflorească carnivor în suflet, ca o alternativă de preferat, oarecum mai puțin preocupantă în comparație cu zilele ce vor fi să vină...mâine, poimâine, atât de terenale și absurd de amenințătoare.

Deja delirez...auzi tu, investiții...Ce să inghiți când rămâi singur? Ar trebui să se patenteze un fel de Valium pentru cazurile de singurătate cronică. Tocmai am trimis 8 mesaje și niciun răspuns. Mă simt nevoită să încerc să atenuez izolarea asta în care m-am surpat, cu ajutorul unor petice de nicotină și câteva linguri de înghețată, deoarece s-ar părea că nici măcar una din așa-zisele-mi prietene s-ar deranja să-mi răspundă - poate că sunt singura persoană care reușește să rămână singură chiar cu câteva ore înainte de hiperapreciata și utopico-social aclamata sărbătoare a Sfântului Valentin. Singurătatea este cel mai înverșunat inamic al lucidității: conștiința îți dictează parcă o dedublare psihotică, abandonându-te în epicentrul propriilor nesiguranțe, cu o consecvență aproape sadică...nu? Eu mă simt ca și când tocmai aș fi terminat de vizionat ultimul capitol al unui serial tragi-comic al cărei nefericită protagonistă sunt, da, chiar eu, aia care moare la sfârșit, în ultimul cadru, după un flash-back agonizant și pesimist, îmbrățișată de un întuneric răcoros și calm, desigur...singură.

Până la urmă...toți murim singuri.

Ce n-aș da acum pentru un frappucino venti cu scorțișoară, cufundată într-un fotoliu de la Starbucks, privind din spatele ochelarilor de soare parada trecătorilor, cei care defilează într-o monotonie accelerată, ca și când s-ar grăbi să stea la coadă ca să moară. Stați așa! O să avem toți câte o ocazie, nicio problemă...Eu nu mă grăbesc.

Ne-am despărțit, da...Mă simt de parcă ceva ar fi murit în mine, da...Știu că sună redundant și comercial, e un clișeu în toată regula, dar nu mi-aș fi putut imagina vreodată că toate astea aveau să mi se întâmple tocmai mie, că voi fi chiar eu cea care își va fi petrecut nopțile lăcrimând râuri de tristețe, îmbibându-și perna cu vise în ruină, patându-și cearșaful cu bătăile șchioape ale unei inimi înjumătățite și simțind pumnalul amintirilor înfigându-se atât de adânc...cu fiecare melodie, poză, cu fiecare loc cunoscut, pe care îl traversam fremătând, parcă simțindu-i căldura brațului cu care mă cuprindea...ca și cum aș fi creat un univers alternativ, o lume paralelă, unidimensională, în care ne-am fi abandonat individualitățile pentru a ne putea transforma într-o ființă superioară, autosuficientă și inexpugnabilă. Himere...dragostea te orbește...te prostește.

Vreți să vă spun ce e de fapt dragostea (nici măcar o majusculă nu merită)? Dragostea asta e o alternativă a nebuniei: când ești îndragostită începi să asimilezi o viziune diformă și difuză a lumii care te înconjoară, cam de la nivelul catargului, îmbrățișată masochist în jurul steagului care flutură necontenit în pliuri de speranțe și dorințe, cu mâna streașină deasupra frunții, încordată, temerară, căutând frenetic un liman, o bucată de pământ, o suprafață pe care să poți păși, în care să poți lăsa o urmă. Asta e dragostea, o căutare intermitentă de soluri străine. Toate vrem să lăsăm urme, să parazităm conștiința celuilalt în așa fel încât începem să ne nutrim cu visele lui, cu vorbe, cu gesturi, începem să le învățăm, să le asimilăm, să le facem ale noastre, să sechestrăm claustrofobic fiecare secundă de luciditate, să demolăm ca mai apoi să reconstruim, debordând de un orgoliu aproape vespuccian în timp ce țopăim nonșalant pe scaunul acestui rollercoaster carnavalesc numit dragoste...

Dragoste, te urăsc...

Cine are nevoie de fapt de tine? Am inventat deja rețeta perfectă pentru a mă feri de singurătate să știi, am o melodie pe care o las intenționat pe repeat când vreau să schimb ceva din monotonia zilelor fără rost, reținând mii de lacrimi și gonind emoții, alcătuind scene și telenovele, toate ca să uit de fapt *de de?*, ca să nu accept că poate am și eu o parte de vină...Până la urmă mă opresc undeva la mijloc, traversând agale Purgatoriul lui *ar fi putut fi*.

Ne-am *hotărât* cică, tocmai de ziua mea...Altă zi nu exista în calendar...Poate că într-un fel mă așteptam să vină și momentul ăsta, doar că în calculele mele se producea poate într-un moment ceva mai îndepărtat, mă autosugestionam căutând orice motiv plauzibil care să mă ajute să resping chiar și cea mai infimă probabilitate a producerii acestui moment zero, dar cât de mult m-am înșelat...A fost genul ăla de șoc...care te face să deschizi bine ochii; în timp ce vorbeam, ne dădeam seama că, de fapt, și nu neapărat surprinzător, recunoșteam mult mai multe lucruri care ne îndepărtau unul de celălalt, și uitam de cele care ne apropiau, ca de niște jucării de care ne plictisisem fără să ne dăm seama...La început, nu prea înțelegi ce se întâmplă, parcă se ți se inversează însuși polii existenței și începi să respingi tot ceea ce până în acel moment atrăgeai, un revers apocaliptic, o experiență de schimbări brutale, violente, masochiste și distructive...2012 în avanpremieră.

Știi cum mă simt? Ca un corp abia exorcizat, însănătoșită și purificată, letargică, atonică și dezmembrată...Cred că mă simt bine, mai bine, nu știu exact. Se prea poate să fii trăit într-o minciună perpetuă până acum, înlănțuita de propriile-mi credințe, autosugestionându-mă până la acea extremă care îți transformă realitatea într-un scenariu prost regizat. Sau poate că nu...și dacă nu fac decât să dau cu piciorul singurului lucru cu adevărat real din viața mea? O unică speranță, reminiscența pandorică de a putea trăi o poveste de dragoste nemaiauzită. Nu știu ce să aleg, pe unde să o apuc și ce să înțeleg de fapt...Sunt pierdută, atât de pierdută încât nu știu ce voi face mâine, acum, peste 10 minute sau peste 2 ani. Clepsidra timpului meu tocmai a făcut stânga-mprejur și, odată cu ea, mă învârt și eu haotic.

Mi-a spus că nu știe dacă mă mai iubește, iar în acel moment am simțit o întreagă lume prăbușindu-se în spatele ecoului cuvintelor lui reci. Am murit într-o clipită, sufletul mi-a rupt-o la fugă, încerând să se ascundă undeva într-un colțișor îndepărtat și neștiut, sub o mie de mări sau deasupra universului, umed, tremurând ca un vagabond gonit chiar și din sărăcăcioasele-i cutii de carton. EL tăcut, eu împietrită. Cât de mult îmi doream să-l pot săruta, să-i inund buzele cu lacrimi șiroind din ochi sărați, să- implor să nu plece, să-i spun că vom mai încerca o dată, regăsindu-ne printre ruine de orgolii rănite și vise deșarte, să-i spun că lumea mea se va ofili și nu aș mai știi nimic, nu aș mai putea păși înainte...EL surâdea, mă mângâia în răspăr și-mi spunea *Ești bine, o să vezi, totul o să fie bine*. Îmi doream să-l lovesc, să-i fac rău, să-l mușc, pentru că ne-a caricaturizat, ne-a redus la absurd, pentru că spunea că EL e doar *unul ca oricare altul*, că nu e unicul și nici cel mai bun, că va exista altul și că voi fi chiar și mai fericită. Dar nu știu dacă vreau cu adevărat să fiu fericită, nu știu dacă să mai aștept un viitor utopic în care să-mi fie dor de țipetele surde și de reproșurile tacite, eu vreau să trăiesc aici și acum, îl vreau alături de mine, orice s-ar întâmpla, și nu-l mai vreau...Nu ca înainte, nimic nu mai e ca înainte...

E bine să te maturizezi, să începi să vezi lumea cu ochi din ce în ce mai puțin somnoroși...dar atunci când maturizarea nu implică neapărat un dans bine sincronizat în doi, ceva sfârșește mereu prin a se pierde pe drum și golul pe care îl lasă în urmă, de cele mai multe ori reușește să inhibe dragostea, să o lapideze ca pe un eretic, ca pe o abominație care nu ar fi trebuit să vadă niciodată lumina zilei. Și asta e cea mai tristă situație...Din cauza asta ma înec în neterminate suspine și-mi dau seama că aș fi putut să fac totul mai bine...acum e prea târziu, am uitat, de noi...și ne-am uitat unul pe celălalt.

Mă simt disperată și în același timp liniștită, numele meu este Paradox. Nu înțeleg ce mi se întâmplă exact și cum să-mi interpretez propriile-mi trăiri. N-am mai ieșit de o săptămână din casă, mânecile bluzei de pijama sunt deja martorele atâtor nopți albe inundate de lacrimi negre, opace și dureroase, cazând cu redundanță în același ritm torturant de interogatoriu autist. Mă simt mai urâtă...mi-am ascuns oglinzile dar îmi dau seama că, deși suntem entități tridimensionale, proiectăm de fel mult mai mult decât o simpla reflexie spre exterior, spre lumea din afară...o reflexie spre noi înșine, o inflexie poate, aceea care în mod normal trece neobservată până când singurătatea o trage de mâneca și o scoate din ascunziș ca pe un copil neastâmpărat, prins în flagrant, ca să-și piardă strălucirea, să prindă formă umană și, odată cu ea, să simtă frica, înghițind moștenirea lăsată de Adam și Eva încă de la începutul vremurilor.

Mi-e dor de EL...de zilele pe care le petreceam împreună, de conversațiile noastre, de după-amiezile simple în care singura noastră ocupație era aceea de a împărți totul, chiar și cel mai insignifiant lucru de pe Pământ, mângâierile, săruturile și îmbrățișările, orele petrecute la telefon, facturile, certurile, râsetele, durerile, excursiile, pozele, melodiile, băncile, florile, cadourile, scrisorile, surprizele, rele, bune, indiferente. Mi-e dor de tot și în același timp de nimic. Pentru că mă simt goală, ca și când trenul pe care îl așteptam de atâta amar de vreme, ar fi trecut zburând, ocolindu-mi gara...

Atât de îndrăgostită am uitat să mă iubesc pe mine...Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, nu regret nimic, nu o să spun acum că am pierdut toți anii aștia, că nu mi-au folosit la nimic, că am pariat totul ca mai apoi să eșuez în faliment, nu, nu merit asta...Am învățat ceea ce am ajuns să fiu, datorită tuturor lucrurilor care mi s-au întâmplat până acum, m-am maturizat, m-am transformat, și, deși nu mai sunt cea de atunci demult, știu că nu voi risipi nimic, din contră, simt că m-am regăsit. Stau goală în fața lumii, în ochi îmi înfloresc petale dulci ale unor noi speranțe, necunoscut, mâinile îmi mângâie golul care menține universul într-o ignoranță adezivă, picioarele îmi aleargă către un viitor static și perplex, ghicind urme nici măcar stilizate și vise distante, psihotropice, lipsuri...

Da, eu sunt, m-am întors...M-am întors ca să pot pleca din nou.

Ultima conversație va fi întotdeauna cea mai ciudată: atâtea lucruri de spus dar atât de puține cuvinte, ultimul sărut, deși lipit de un obraz umed și tremurător, dar atât de plin de înțeles, va rămâne întipărit în memoria pielii ca un mic tezaur, un tatuaj transparent care te aprinde și te stinge, îți dorești sa-și uite sfârșitul, să nu-l pierzi nicicând, să nu-l uiți niciodată...Dar o faci până la urmă. Înainte nu prea dădeam multă importanță cuvintelor, dar acum știu că tăcerea poate transmite atât de multe, mult mai multe decât o înșiruire de cuvinte spuse din plictiseală sau neputință, cuvinte al căror venin se risipește chiar pe parcursul unor luni, unor ani...Așa că am tăcut, ascultând ceea ce nu aș fi vrut să aud, ceva ce asumam responsabil și supus, întocmai unei sclave din Roma Antică care își primește libertatea dar nu știe ce să facă cu ea și cum să o folosească.

Înainte vorbeam despre orice și ne ceream sfaturi, faceam planuri și căutam bârfe, ne convertisem unul în cel mai bun prieten al celuilalt și în placebo-ul amicițiilor externe...nu aveam timp pentru altceva. Eram *noi VS lumea* și ni se părea că mereu ieșeam câștigători. Dar cu timpul își fac apariția căpșoarele meschine ale viciilor, iese la iveală perversă și ipocrită adevărata noastră natură, egoistă, orbitată de minciuni, de gânduri ascunse, neîmpărtășite, speranțe voyeuristice, interogatorii clandestine...*și dacă?* Atracții interzise, acele mărunțișuri tipice care ne transformă pe fiecare într-un Lucifer al propriului Paradis, împingându-ne de pe bordura instabilă într-un gol insațiabil. Ne lipim mai mereu de alternativa ușoară, ne căutăm scuze și asemănări, construim pe bazele unor leme străine și echivoce, ca mai apoi să ne regretăm lașitatea de a ne refugia în interzis. Am crezut mereu că efectul fluture își găsește un maxim exponent, în mod empiric, în iubire: orice mișcare, fie aceasta cât de mică, va fi la un moment dat cauza unei alteia de dimensiuni mult mai ample, marcate de un relativ interval de timp. Traducând toate astea, mă rezum la a spune că niciodată nu am făcut nimic din ceea ce nu mi-ar fi plăcut să mi se facă. Poate că e un mod prea simplist și în același timp egoist, de a privi și înțelege relațiile, dar de cele mai multe ori mă simt prea slabă ca să îmi mai pot analiza propriile-mi decizii, deci ezit și mă frământ prea mult. Și deci, conform acestei reguli, am căutat mai tot timpul o marjă de eroare care să-mi dea un oarecare avantaj, ca și cum aș fi avut un alibi inexpugnabil în jurul căruia sa-mi clădesc apărarea și deci, desigur, ca să mi se dea dreptate în cele din urmă, să câștig, să mă hrănesc cu remușcările celuilalt, cu părerile lui de rău și cu trandafirii, și, de ce nu, cu aproximativ o săptămână de egocentrism alimentat de dorința LUI de a-l ierta.

Ce proastă eram...dacă aș fi știut...

Acum plec, mă întorc și aștept să-mi zică ceva, să mă strige și să alerge după mine, dar...tăcere. Cu fiecare pas pe care îl fac me scufund și mai mult în nisipul mișcător al îndoielilor și temerilor. Tăcere, aproape trecând de colțul străzii unde ne întâlnisem de atâtea ori îndrăgostiți până în ore târzii de noapte, îmbrățișați într-o tăcere atât de diferită, altfel, caldă și a noastră. Gata...Am plecat...Uită-mă, caută drumul ușor, nu încerca să înțelegi ceva pentru că nu există vreo cale de mijloc, nici interpretări, hermeneutici ori definiții care să cuprindă tot ceea ce simți acum. Șterge pozele, arde cadourile și aruncă scrisorile, fă-mă să dispar din prezent ca mai apoi să te las să-ți trăiești viitorul...Trecutul va rămâne mereu acolo, mai mult sau mai puțin incrustat în amintiri, încearcă să nu-l îmbrățișezi, îndepărtează-te și lasă loc pentru ce va fi sa vină.

Deschide o fereastră și scoate capul afară, lasă razele să-ți alinte privirea pierdută...Și uită-mă, asta e mai bine pentru amândoi. Nu vreau să te urăsc, nu vreau să-mi umplu sufletul de reproșuri și să-mi mânjesc limba de cuvinte pe care nu le meriți, vreau să țin minte tot ce ai avut bun, ce am avut eu, noi, ceva ce nimeni în viața asta, ori în alta, ar îndrăzni să-mi răpească. Uită că te-am iubit, crezi că te urăsc și urăște-mă tu, înveninat și arzător, vreau să-ți fiu cel mai insignifiant dușman. Vreau să-ți fiu păpușa voodoo, trifoiul suferințelor și neputințelor în acele momente în care te vei simți singur și forțele ți se vor fi risipit în atâtea cioburi pedante, în toate colțurile lumii.

Și e acum ori niciodată...Ai rămăs sau ai plecat, nu știu și nici nu vreau să știu...Plec fără să privesc în urmă, fără să mă opresc și fără să regret. Mă sparg în mii de bucăți, păstrează una...


~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

A plecat?

Gata, pentru totdeauna?

Știam că nu eram făcuți unul pentru celălalt, dacă am fi fost, am fi rămas împreună până când sfârșitul lumii ne-ar fi ajuns din urmă, atingându-ne călcâiele cu privirea lui grăbită și pierdută...

Urăsc să o văd plângând, mă face să mă simt vinovat. Adevărul e că acum simt doar o vină pe jumătate, sunt sigur că de data asta am reușit să împărțim chiar totul, inclusiv vina de a ajunge să decidem că de acum vom merge la același pas, dar în direcții opuse. E ca o probă olimpică dar nu simt determinarea de a câștiga ceva, vreau doar să merg în lumea mea, în ritmul meu, singur și uitat.

Câteodată mă gândeam că nu mă merită, că era o dragoste de compromis, ceva ce nu era întru totul al meu, ceva străin dar care mă înlănțuia implacabil și mă închidea într-o încăpere goală, legat cu un fir invizibil de un viitor pe care nu mi-l doream cu adevărat...

Am mințit-o...

Nu o mai iubesc cum o iubeam înainte, totul se schimbase deja, și în timp ce avansam, distanța dintre noi se tot mărea, căpata dimensiuni de necuprins. E mai bine așa, știu că pe urmă voi încerca să găsesc motivele oportune și adecvate ca să mă scuz, cum fac mereu de altfel.

Ce tot zic? Nu aveam de gând să mă compromit și mai mult...serios acum, eram sigur de asta. Probabil că am făcut-o să creadă exact contrariul, probabil tot ceea ce am făcut până acum a fost numai o versiune acustică a tot ceea ce ar fi trebuit să fac de fapt.

Atâtea întrebari asurzitoare și amenințări mute. Dar mă simt liber, chiar aș avea voie să mă simt așa, să vreau asta? Ce a fost dragostea asta? Ce va fi de ea?

Pentru mine...dragostea e acel lucru care rămâne când toate celelalte se pierd și dispar...am simțit-o la început, când o vedeam, sau cel puțin asta îmi imaginam eu că ar fi dragostea, acel sughiț care-ți rămâne înfipt în gâtlej, uscându-ți cuvintele, lăsându-te amnezic în ajunul proprie-ți pierzanii...dar nici asta nu era de fapt dragoste.

Răul începe odată cu maturizarea...începi să-ți dai seama de anumite lucruri, privirea aia naivă pe care o afișai înainte, devine șireată și înțepătoare, perversă, sclipind a jind se îndepărtează deja de lucrurile arhicunoscute și fuge în căutare de noi provocări, dorințe accelerate...să o spunem pe șleau...începi să vrei ce ai putea să ai doar pentru tine, doar că în cu totul alte circumstanțe...și asta, dragul meu, te transformă într-un asasin al dragostei și al restului de chestii drăguțe cu care vine la pachet.

Timpul trece, lucrurile se schimbă, dar...noi nu. Esența ființei noastre va rămâne aceeași, indiferentă la trecerea timpului care ni se tot scurge printre degete, nufăr de nisip topit în valurile unei maree crude și intransigente. Noi nu ne schimbăm. Doar ne...sculptăm, puțin câte puțin, ne acordăm sau devenim, ceea ce ar putea să însemne atât o evoluție cât și, foarte bine, o involuție, metamorfoză a cărui rezultat final va depinde numai de acele decizii pe care le vom lua în diverse momente cheie ale existenței noastre, în legătură cu acele persoane cu care ne vom relaționa, și totodată de condițiile și circumstanțele în care o vom face.

Prieteni...adevărați, oi avea unul-doi. Colegi, ceva mai mulți iar cunoscuți...sute. Cu care să rămân? Ca în orice altceva, trebuie să găsesc un punct intermediu, momentele corespunzătoare fiecărei categorii în parte. Câteodată simți nevoia de a vorbi mult, de a te relaxa, de a te dedica trup și suflet, de a rămâne gol pușcă, amalgam de emoții și sentimente spasmodice, care, în fața unui prieten adevărat, vei reuși să găsești  un veșmânt potrivit cu care să te acoperi și să te întorci tu însuți. Alta dată vrei să poți fi cu totul altcineva, să ieși din globul de cristal și să faci lucruri negândite, să o iei razna, sau, cel puțin să vinzi aparențe, să-ți pui sombrero-ul de mariachi, să te pui pe cântat, să o iei la fugă pe străzi ca și când ai vrea să te separi de propria-ți umbră, temându-te pentru că știi deja...cu cât te oprești mai des, cu atât mai puțin îți vei întârzia îmbătrânirea.

Știi...noi oamenii suntem niște oglinzi. Când ne naștem oglinda se sparge în mii de bucăți. Bucățile astea le culegem în priviri și pe parcursul vieții le împărtășim tuturor persoanelor cu care interacționăm, fără teamă, fără rușine, suntem niște vânzători ambulanți autosuficienți, ne vindem pe noi înșine și avem cea mai transparentă campanie de marketing: privirile noastre, gesturile noastre, cuvintele noastre, vocea noastră, acțiunile noastre...toate se vor fi convertit în scăpărări ale cioburilor de oglindă pe care fiecare om le va păstra pentru el întreaga viață, pentru noi o asigurare a unei aparențe de imortalitate, sau, ca să fim mai exacți, o viață de succedanee, o viață în rate...o viață prin ceilalți.

Pentru că, de fapt...asta e dragostea adevărată...singura formă de a putea ajunge să te cunoști pe tine însuți prin ceilalți, unicul mod de a te putea gusta, de a te bucura de tine însuți exact așa cum ești, cu tot cu imperfecțiuni și nesiguranțe, cu tot cu temeri, cu vise și speranțe...Dragostea e singura urmă de divinitate rămasă în posesia noastră, a fiecăruia...

Ele mereu complică lucrurile...Încep șă-și regizeze povești și opere de teatru imaginare, duc totul la extrem, încep să plângă ca mai apoi să zâmbească cu un calm deviant, cu liniștea unui bebeluș abia desprins de claustrul matern. Cred că de asta le și plac atât de mult telenovelele, se imaginează chiar ele ca protagoniste, fac statistici și compară atitudini, gândindu-se în același timp (mai mult ca sigur), ce ar fi făcut ele dacă ar fi fost în locul vreunui personaj de o existență furibundă, dramatică și neliniștitoare...Viața nu e un film! Poate întelegeți și voi asta...viața e cu mult mai complicată. Dupa prezentarea distribuției, nu există replay, nu există rewind, nu există a doua șansă...sau, dacă există, ar trebui să fie înțelese drept sporadice slăbiciuni care nu se pot repeta în cursul aceleiași relații interumane...

Dragostea adevărată înseamnă încredere, devotament și respect. Restul vine pe urmă, cu timpul, puțin câte puțin. Dragostea nu se grăbește...Nu sunt un fanatic religios, departe de mine, doar continui să manifest și să dau curs anumitor credințe care nu merg tocmai mână în mână cu învățămintele dogmei religioso-cristiane, dar îmi recunosc o anumită slăbiciune și limitare, și anume îndrăzneala de a considera versetul I Corinteni 13, 1-13 drept singura axiomă pe care o accept necondiționat, singurul lucru de care nu mă pot îndoi, deși poate aș fi mai mult decât tentat să o fac, măcar și din un simțit spirit de frondă ori dintr-o pură determinare dialectică...dar nu. Am ajuns la concluzia că însăși punerea sub semnul îndoielii ar constitui o blasfemie prin antonomază.

O iubeam, cu adevărat. Și pentru că o iubeam, iubeam tot ceea ce făcea, tot ceea ce spunea, tot ceea ce mintea îmi proiecta că ar putea fi.

Nu m-am împărtășit niciodată până acum, cred că păcătuiesc probabil din cauza asta...dacă tot am început așa, o să profit de ocazie ca să mă spovedesc, o să-mi arunc deoparte platoșa care după atât timp a ajuns să mă strivească, să mă sufoce...De fapt nu, fiecare dintre noi trebuie să-și poarte crucea până la sfârșit. Sper doar să mi-o pot purta mai bine de acum încolo. Asta da, în doi, totul pare mult mai ușor...până când devine la fel sau chiar mai dificil ca înainte. Și atunci ce faci?

Prea multe întrebări...Nu am toate răspunsurile, dacă le-aș fi avut, nu aș mai fi spus toate astea...

Ceea ce mi-e destul de clar până acum se poate rezuma în felul următor: nu te poți ascunde la nesfârșit, masca nu-ți va putea cuprinde întotdeauna fața, sentimentele care te cuprind în anumite momente le pot împărtăși chiar și alte persoane, poate încă în jurul tău, iar empatia te poate ajuta să traversezi momentele grele sau de complicată ieșire...Nu te închide, nu deveni anti-social, nu lăsa singurătatea să te consume, să-ți acapareze simțurile și pofta de viață, nu te grăbi să te dai bătut când, de fapt, mai ai un război întreg de pătimit, deci ține minte...nimic nu e definitiv, nimic nu e permanent sau decisiv, nimic nu e mai important decât tine însuți, nimic nu-ți poate umbri visele, nimic nu-ți va stinge magia.

Nu suntem în NeverLand dar nici nu trebuie să ne autoflagelăm masochiști în colțul pesimiștilor și să arătăm supuși cu degetul spre jumătatea goală a paharului. Mai bine îl privim, apucăm, ducem la buze, savurăm...Trăim acum, nu ieri, și nici măcar mâine.

Am rămas singur.

A plecat. Fără să privească în urmă. Poate că aștepta să-i spun ceva, să o strig și să mă duc să o iau în brațe, să-i spun că o iubesc și că e tot ce vreau de la lumea asta absurdă, și de la alta...

Sper să mă uite repede, să nu piardă nopți plangându-mă și să se gândească poate că totul a fost în van, că a pierdut atât timp investind lucruri, emoții și experiențe, iubiri, dureri și suspine într-o...chestie...care a sfârșit prin a-i aduce deziluzii și singurătate. Prefer să mă urască. Așa o să mă uite mai repede...

N-o mai iubesc. Și eu mă urăsc.

O să încep să merg, la început ușor, ca și cum aș pași pentru prima dată sub soare, nu mă voi întoarce, nu voi plânge, nu voi risipi niciun oftat, voi profita de fiecare petic de aer ca să condensez fiecare centimetru din umbra de fericire pe care o voi târâ după mine spre alte tărâmuri îndepărtate.

Închid ochii.

Mi-o imaginez alături, apoi luându-și rămas-bun, zâmbind. E fericită. Sunt fericit. Pot să plec.

Poate că ne vom reîntâlni vreodată pe vreun petic necunoscut din lumea asta, străini și noi, vechi amintiri care vor coincide plastic în același spațiu, incomprensibile și transparente, unicolore...Poate că ne vom recunoaște, sau nu, vom trece unul pe lângă celălalt fără a ne privi, frecându-ne cu grabă pânzele uzate ale jachetelor, sincronizați, dar îndreptându-ne spre puncte diametral opuse, străbătând trotuare distante, împărțind aceleași particule ale aceluiași praf, fredonând serenadele pietonilor tangențiali, uitați în luminile intermitente ale semafoarelor adormite sub cearcăne de zăpadă neagră...

După...

In atenţia Doamnei Inspector General

CONTESTAŢIE


Subsemnatul, elev în clasa a XII-a de invatamant liceal, solicita prin prezenta, reevaluarea lucrării participante la Concursul Naţional de Limba şi Literatura Romană - Mihai Eminescu -   etapa municipală, desfasurat ieri, in cursul zilei de 11 martie 2006 in cladirea Liceului Teoretic „Grigore Moisil" Bucuresti , avand in vedere următoarele argumente:


*** Cerinţa:
       
Subiectul I
"Scrie un eseu despre specificul liricii narative, prin referire la o creatie literara studiata, avand ca punct de pornire urmatoarea afirmatie: << Narativul poate configura o experienta subiectiva (lirica), construieste lumi imaginare, dependente de temporalitate, ofera posibilitati specifice de ambiguizare si simbolizare >> (Rodica Zafiu, Naratiune si poezie). In elaborarea eseului tau, vei avea in vedere urmatoarele repere:
1. prezentarea a patru caracteristici ale modelului narativ, existente in opera literara studiata;
2. ilustrarea marcilor narativitatii, cu referire la titlu / subtitlu, tema, referent imaginar, repere spatiale si temporale ("lumi imaginare dependente de temporalitate"), scenariu narativ, secvente poetice, incipit, final, subiect liric / personaje lirice;
3. evidentierea caracterului simbolic al succesiunii de evenimente / al schimbarii unei stari initiale in textul ales;
4. comentarea indicilor textuali ai narativitatii lirice: timpuri verbale, indici ai persoanei, "vocea" narativa si discursul eroilor lirici, "procedee specifice de ambiguizare si simbolizare";
5. prezentarea semnificatiilor simbolice sau alegorice ale personajelor (masti / roluri) si ale "experientei subiective" atribuite acestora.

Caracterul abracadabrant al cerintei anterior mentionate, permite, in mod altruist si cu o subtila generozitate semantica (intr-o fatalitate a virtualitatii se pare), posibilitatea unei interpretari personale, subiective in ceea ce priveste selectarea creatiei literare expuse prin intermediul unui eseu structurat si argumentat…Sintagma creatie literara presupune in mod explicit o libertate selectiva mult mai ampla pentru elev si nu poate constrange factorul imaginativ al acestuia (atat timp cat exegeza sa poate fi analizata si evaluata din perspectiva ubicua a cerintei structurate), astfel incat prezinta o oarecare permisivitate latenta in alegerea operei tratate ca subiect.
In definitiv, alegerea creatiei literare "Maitreyi", consacrat roman subiectiv (de factura Jurnal), a constituit o tema discursiva aparent fecunda pentru o constiinta non-scolastica de elev care presupune, empiric de altfel (in urma unei experiente anterioare in participarea de succes in cadrul altor evenimente de gen), un rol pro-originalitate al Concursului National de Limba si Literatura Romana – Mihai Eminescu. Asadar, pentru a explicita si motiva in mod obiectiv cauzalitatea selectarii Jurnalului "Maitreyi" sub imperativul estetic (aparent non-categoric) al conceptului de creatie literara, voi incerca argumentarea, sper fertila, a conexiunilor si rationamentelor gnoseologico-ontologice, "responsabile" indirect de elaborarea manifestului literar concretizat in limitele principiale ale eseului predat comisiei de evaluare.
Conform opiniei critice, (evaluata ulterior rezultatului obtinut la C.N. de Limba si Literatura Romana astazi, 12 martie 2006), ilustrata plastic in continutul incipitului exact al eseului dedicat de catre dna. Irina ILIESCU, studiului "Naratiune si poezie" al dnei. Rodica Zafiu, de altfel sursa a extrapolarii cerintei anterior redate:

<< Pornind de la ipoteza ca „in masura in care se manifesta in textul poetic modalitatea narativa dezvolta strategii specifice care contribuie la efectul artistic al acestui tip de text", Rodica Zafiu, lector universitar dr. la Catedra de Limba romana a Facultatii de Litere, Universitatea Bucuresti, realizeaza un studiu inedit al poeziei romanesti din ultimele doua secole, demonstrind cu argumente stiintifice si numeroase exemple posibilitatea anularii unei opozitii moderne care a conditionat mult timp receptarea textelor literare: opozitia narativ vs. poetic. Exemplele sint analizate in principal din perspectiva cadrului teoretic oferit de lingvistica textului si de analiza discursului, iar textele selectate apartin unui numar de 40 de autori, de la Ion Heliade Radulescu, Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Macedonski, Cosbuc, Arghezi, Minulescu, Bacovia, Blaga, Barbu la Leonid Dimov, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Serban Foarta, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Florin Iaru, Mircea Cartarescu. Aceasta diversitate a etapelor si conventiilor poetice devine cu atit mai suprinzatoare cu cit concluziile autoarei nu vizeaza numai narativitatea recunoscuta a creatiilor unor poeti ca Alecsandri, Bolintineanu, Radu Stanca, St. Aug. Doinas, Leonid Dimov, ci si cazuri care contrazic interpretarile existente. Astfel, Eminescu, Gellu Naum, Nichita Stanescu sint exemple relevante pentru caracterul narativ, desi aceasta trasatura nu a fost considerata in general esentiala pentru poezia lor; in acelasi timp la Ion Minulescu, Marin Sorescu, Mircea Dinescu sint identificate mai putine procedee specifice, desi in interpretarile criticii literare li se recunoaste mai des caracterul narativ al poeziei…>>
(ESEU. Rodica ZAFIU, Naratiune si poezie Irina ILIESCU - Observatorul Cultural Nr. 68   12 iunie 2001 - 18 iunie 2001)

Lectura generica a paragrafului respectiv nu constituie limitarea ermetica a selectivitatii responsabile din cadrul C.N. "Mihai Eminescu", ci frapant, se contureaza sub forma unui contrapunct veridic, structurat axiologic in jurul a ceea ce ne este prezentata ca fiind opozitia narativ vs. poetic si nimic mai mult…Pentru un lector lipsit de inocularile corespondente unei asimilari optime a mesajului propus in "Naratiune si Poezie", deci in eventuala eludare a respectivelor juxtapuneri ori interpretari conceptuale, am incercat nu o denigrare a functionalitatii cerintei, ci o subtila si eficace analiza a operei "Maitreyi", din perspectiva abila si, de ce nu, proxima a indiciilor propuse, constientizand anumite repere cumulate in urma diverselor lecturi in domeniul vast al criticii literare, atat contemporane cat si clasice…
Rationamentul care a condus fatal, in urma unei perceperi logice a mesajului lax, eliptic al cerintei, la alegerea romanului "Maitreyi" il constituie o teoretizare "sui generis" a lumii subiective, "liricizate" generate in creatia literara aleasa (sintagma eminent generica, referent complex al unui spectru incomensurabil de manifestari literare, aparent nu exclusivist focalizata in perimetrul poeziei).
Excursul eseului elaborat ca rezolvare practica a cerintei, a vizat nimic altceva decat adaptarea integrala a textului abordat in mod unitar, definitoriu, la perceptele univoce impuse…Contest deci atribuirea de valoare nula a semioticii tratate in cadrul eseului propus spre rezolvare, avand in vedere o capacitate de argumentare si analiza eficace, de o persuasivitate inca inocenta dar generos fundamentata prin prisma cunostintelor acumulate pana la data concursului, cunostinte utilizate deloc manierist ori subiectiv, ci dimpotriva, cu constiinta treaza  a obiectivismului evanescent care trebuie sa caracterizeze un eseu argumentativ transparent si extrinsec; acesta constituind numai un punct de vedere original, poate aristocratic ori excentric dar perfect valabil ca substanta teoretica…Astfel, voi stabili o succinta lista de referiri (regasite chiar si fugitiv in rezolvarea primului subiect al examenului), pentru evidentierea concludenta a conexiunilor stabilite, cat si pentru eventuala revalorificare a semanticii corolare acestora:

*** Rezolvare "schematica" a cerintei, la nivel conceptual:

<< Narativul poate configura o experienta subiectiva (lirica), construieste lumi imaginare, dependente de temporalitate, ofera posibilitati specifice de ambiguizare si simbolizare >> (Rodica Zafiu, Naratiune si poezie)

Consumand rational prima parte a citatului propus ca indiciu spre o elaborare eficienta a eseului, am presupus ca fiind corecta si coerenta o referire la acest tip de "narativ" inzestrat cu "proprietati demiurgice", de "construire a unor lumi imaginare, dependente de temporalitate", urmarind traseul erudit propus de dl. Nicolae Manolescu in "Arca lui Noe", inflexiune critica de o functionalitate documentara comprehensibila ("Arca lui Noe: eseu despre romanul romanesc" – Nicolae Manolescu – Bucuresti : ed. Gramar, 2004 – sectiunea "Ionicul" – capitolul "Jocurile Maitreyiei"):
- "incercarea eseistului de a sugera necesitatea depasirii socialului si psihologicului, in directia metafizicului" ~ trimitere spre Meditatie, specie a genului liric "nu neaparat in versuri" prin definitie; - pg. 457
- "the stream of consciousness" interpretat ca "vorbire traita", in dezacord cu teoria renuntarii la sintaxa propusa de R. Bourneuf si R. Ouellet in "Universul Romanului" ~ configurarea experientei subiective, lirice.  – pg. 459
- instalarea "naratiunii ca forma readaptata a mitului si a mitologiei la constiinta moderna" – pg. 460
- impunerea "personajelor mitice, personaje care participa in chipul cel mai deplin la drama existentiala" ~ v. personaje lirice ori personaje inzestrate cu o capacitate senzoriala de a confirma o stare exterioara constiintei profane, deci debordand de substanta lirica. – pg. 461
- "alunecari pe de laturi, scapari din condei, paranteze, ezitari" / "criticismul permanent treaz forma a fosilizarii mintii" / "luciditatea simpatetica" / "experienta ca nuditate desavarsita si instantanee a intregii fiinte" / "autenticitate. A trai tu insuti, a cunoaste prin tine, a te exprima prin tine" – v. modelul narativ, "procedee specifice de ambiguizare si simbolizare" – pg. 462
- Pg. 466 – referiri la "Manon Lescaut" "Paul et Virginie" sau "Le Roman de Tristan et Iseut" (cf. R.M. Alberes in "Istoria Romanului Modern", cap. I Romanescul Primitiv: De la baroc la emotie si la impudoare, romane baroc transcrise in proza si continuare in serie a aventurilor romanesti versificate, patetismul, placerea emotivitatii, inceputurile analizei intime) ~ fuziune ingenua roman-romant.
…s.a.m.d…

+ v. R.M. Alberes "Istoria Romanului Modern" Ed. Pt. Literatura Universala, 1968
>>> cap. I Romanescul primitiv: de la baroc la emotie si impudoare / cap. V Romanul polifonic si romanul-fresca / cap. IX Explorarea straturilor profunde / cap. X Cucerirea adancimii / cap. XI Dincolo de roman: metamorfoza / cap. XII Arta romanului si romanul ca arta / cap. XIX Dincolo de real: romanul liric si alegoria / cap. XXIII Proteu sau vocatiile romanului. – lectura a carei substante a constituit mare parte din "hyle"-ul ontologic al eseului alcatuit.

Si exemplele pot continua pe aceeasi linie strategico-logica a unei cauzalitati formale, lipsita de tergiversari subiectiviste:

*** ilustrarea marcilor narativitatii, cu referire la titlu / subtitlu, tema, referent imaginar, repere spatiale si temporale ("lumi imaginare dependente de temporalitate"), scenariu narativ, secvente poetice, incipit, final, subiect liric / personaje lirice;

Cu rezolvare practica in asimilarea si reproducerea cvasi-structuralista si profund argumentativa a informatiilor existente in studiul elaborat de dl. Nicolae Manolescu.
v. de asemenea valorificarea conceptuala a Jurnalului – "JURNALUL – ROMAN AUTOBIOGRAFIC de Mihaela Albu" unde:

<< Ţinând cont de proteismul genului narativ (calitate unanim recunoscută), de capacitatea sa de acceptare permanentă a noi şi noi formule, ne-am pus întrebarea: de ce n-am putea încadra şi Jurnalul în categoria mai largă a povestirii? În romanul propriu-zis un narator povesteşte despre alt (alte) personaj(e), dar se povesteşte implicit pe sine. În Jurnal, scriitorul se identifică cu naratorul, devenind el însuşi personajul principal. Între identitatea scriitor – narator – personaj şi nonidentitatea scriitor – personaj credem că rezidă diferenţa dintre cele două formule epice. Altfel, amândouă relatează evenimente sub imperiul factorului timp, se adresează unui lector, îşi conduc relatarea ţinând cont de acesta şi i se adresează chiar din când în când. În plus, în locul fragmentării naraţiunii pe capitole, care este specifică romanului propriu-zis, ar putea fi considerată ca un alt tip de fragmentare şi divizarea temporală a evenimentelor propuse spre lectură. Mai mult, ceea ce reprezintă schimbul de scrisori din romanul epistolar poate fi interpretat pentru jurnal ca fiind derularea evenimentelor datate, iar printre modurile narative jurnalul intim poate concura cu procedeul monologului interior din roman. Când nici cel puţin convenţia datării nu mai este respectată şi nici chiar cea a succesiunii cronologice, încadrarea textului în genul jurnalului nu-şi mai găseşte justificarea şi poate fi uşor transferat în categoria naraţiunii, o naraţiune monologică  de un tip special. Jurnalul  poate fi astfel identificat în principal prin ceea ce în Teoria literaturii Wellek şi Warren numeau „persoana întâi lirică", cea care este identică cu persoana întâi a autorului, opusă celei „eseistice". >>

+ v. Wellek R., Warren A. Teoria literaturii - Buc., 1967.

v. O deosebita explicitare a Jurnalului – (revista Vatra, nr. 5-6/ mai-iunie 2005 – „Radu Petrescu (aproape) prin el însusi" de Cristina Popa Ceva despre contextul receptiv), din care se poate spicui esential urmatorul paragraf reprezentativ pentru exegeza in cauza:

<< Jurnalul ar fi cea de-a treia proza si, poate, cel de-al treilea stil. Notatiile zilnice cuprind detalii ale vietii de zi cu zi, gânduri legate despre proza sa, referiri la lucrari ...universale. Nu întâmplator se afla Jurnalul prezent în volumul de Proze. Ca opera literara jurnalul capata valori multiple. Este un alt fel de a face literatura. Aici nu mai exista o unitate de ansamblu, iar relatia narator, autor, personaj sta sub semnul echivalentei. Eul empiric se metamorfozeaza într-un eu livresc, estet, iar o data cu el si realitatea empirica se transforma într-una de hârtie, ea fiind supusa viziunii livresc-subiective a autorului. Cea mai lirica forma de epic este tocmai aceasta „specie" a jurnalului. Demiurgul se creeaza pe sine însusi, se dezvaluie însusi motorul ...creator în chiar inima volumului Proze .>>

*** prezentarea semnificatiilor simbolice sau alegorice ale personajelor (masti / roluri) si ale "experientei subiective" atribuite acestora

Dupa cum se poate lesne observa in sens larg pe parcursul lecturii, fiecare punct de reper, fiecare informatie conectata „a posteriori" cu individualitatea originala a complementaritatii, isi are reflexul contemporan, critic si estetic in literatura de specialitate, neconstituind deci eventuale refulari ale unui pseudo-intelectualism excentric si lapidar...Indiciul de mai sus a presupus confirmarea unor referiri stricte si evidente la epilogul expunerii „Jocurile Maitreyiei" din „Arca lui Noe", regenerand oarecum vitalitatea metafizica a simbolisticii, a devenirii prin mit propusa arhetipal in literatura eliadesca: in cazul „Maitreyi" confirmandu-se impulsivitatea pasionala, psihologica, eminamente lirica a Jurnalului ezoteric, ticsit de intrarelationari fecunde, atat politico-sociale cat si interumane, senzoriale sau de simbolizari ori hermeneutici latente in ceea ce priveste modul de perceptie/diagnosticare a personajelor-roluri-voci poetice, lirice...

*** Concluzia "asertiunii"…

Nu doresc prin prezenta o supra-evaluare indiferenta a lucrarii predate comisiei si in nici un caz contestarea competentei practice a acesteia…Doresc numai revalorificarea sa din punctul de vedere obiectiv, atribut ce ar trebui considerat in mod imperativ determinant in cazul unui Concurs National de creatie, nu din spirit adolescentin de fronda ci mai degraba cu speranta unei expansiuni a orizonturilor formale, a unei inclinatii favorabile spiritului inovator, cel care incearca si testeaza teritorii inainte inaccesibile. Asadar, ghidat de curiozitatea si "tentatia" originalului, am incercat sa prezint "Maitreyi" asa cum incepusem, in niciun caz manierist sper, inca de la faza pe sector a C.N. de Limba si Literatura Romana, in lumina benefica a liricii, in spectrul introspectiei generatoare de universuri exoterice si de incomensurabile valori spirituale, de un vast potential metafizic…Contrapunctual si decent, granita dintre liric si epic putea fi eludata in acelasi mod "ipotetic" in care dna. Rodica Zafiu a realizat un intreg studiu…Nu caut recunoasterea unor merite pe care nu le detin dar inflexibilitatea baremului, trebuie sa recunoasteti, ucide multe constiinte, care, de altfel, s-ar fi putut dedica mai mult decat voluntar studiului aprofundat al materiei in discutie…
Ma simt nevoit sa recunosc prin prezenta "aducere la cunostinta", faptul ca etapa municipala a C.N. de Limba si Literatura Romana a constituit pentru mine o mare si insipida dezamagire…Nu neaparat in urma scaderii drastice a nivelului personal de evaluare (pornind de la nota de 9.70 la faza pe sector, si culminand abrupt in jurul calificativului de 5.30 in cazul evaluarii de fata), ci in urma constientizarii unui adevar inadecvabil progresului, cel putin literar: nu-mi doresc o "revolutie" brusca a eficientei sistemului educational, doar evidentierea mai putin frapanta si abjecta a servitutii mimetice, al acelui tip de "intelectualitate"-kitsch, canonica, caracterizata exclusiv prin fixisme artificiale, de "copiere/clonare" informationala, in detrimentul steril al intentiilor congruente ale originalitatii…
In eventualitatea unei reevaluari din punctul de vedere al originalitatii materialului prezentat si argumentat nu doresc a influenta in vreun fel opinia ori viziunea deja inchegata a comisiei si nici nu-mi doresc insusirea pozei de victima a decadentei ori a racursiului deviant pe care il adopta incorsetata, tendinta literaturii romane…Eu nu mai pot spera in ceva mai bun pentru ca am incetat sa mai cred intr-un sistem devotat valorificarilor realiste si tind spre o sensibilizare a propriei constiinte, cea care imi dicteaza in surdina tristetea melancolica a utopiei in care credeam pana acum…
Prezentul manifest nu survine in urma resimtirii unui imbold "de fronda"…Prefer sa consider argumentul exprimat drept o cale de mediere a unui insucces atat poate personal (deoarece nu am reusit sa ma supun integral si fara drept de apel "sistemului" si imperativelor acestuia), dar mai ales suprastructural, in sensul caruia nu pot sa nu identific aceasta eludare a originalitatii ca raspuns firesc la furnizarea unei cerinte confuze dar si limitate, cenzurii…